Proza scrisa cam acum un an si uitata intr-un caiet... :))
Mirosul ei dulce inca ii mai ramasese imprimat in tricou. Ii simtea si acum mangaierea calda pe obrazul sau. Simtea pe buze acel sarut pasional, priumul sarut, al doilea… pana la ultimul, pana in ultima clipa, ultima data cand o mai vazuse. Blestema trenul care o dusese departe, departe de iubire, departe de noaptea racoroasa petrecuta impreuna pe banca din parc. O iubea, dar numai el stia asta. Si ii era teama sa ii zica, ii era teama sa nu se piarda, sa para ca un copil prost.
Ii era dor sa o mai imbratiseze, iar ea sa tremure in bratele lui. Sa vorbeasca numai din priviri. Ii era dor sa ii spuna in soapta la ureche cat de frumoasa e si ca nu vrea sa o mai lase sa plece.
Clipele fusesera minunate, vantul se oprise parca numai pentru ei. Stelele sclipeau printre frunzele copacilor. In seara aia cazuse una, iar el isi dorise ca timpul sa stea in loc numai pentru ei doi. Dar timpul a fost nemilos, iar astrul acela nu era unul al dorintelor.
Se pierdea de ea cu fiecare clipa ce trecea, dar cu fiecare secunda parca iubirea pentru ea crestea din ce in ce mai mult. O privea ca pe un idol, ca pe un vis din care nu mai voia sa se trezeasca. Isi trecea mana prin parul ei moale si lung si ii mangaia tandru pielea fina.
Dar ea pleca. Disparu ca un fum in aerul rece al iernii…
Acum mergea zilnic in gara si spera ca din urmatorul tren care oprea va cobori ea. Dar trenurile veneau si plecau. Oamenii treceau nepasatori pe langa el, nestiind de durerea lui. Pleca trist din gara si se ducea sa fumeze o tigare cu prietenii. Dar nici macar ele nu il faceau sa se simta mai bine. Isi amintea cum sulfa ea fumul spre el si tusea usor, apoi radeau amandoi. Si iar se sarutau. Iar fumul se inalta usor spre cer si cu el si sufletul lui
Dar zilele trecura nemilos. El incepu sa o uite, fata cu parul lung si negru si piele fina. Uita de privirea ei, de parfumul ei, de sarutul ei. Alte buze ii atingeau acum gandurile si alte maini se jucau prin parul lui. Alte stele cadeau si alte dorinte erau indeplinite.
Iar ea era departe, prea departe, dar inca mai visa la el, nestiind ca in visurile lui ea murise.
