Visul unei nopti de vara s-a stins usor pe aripi de vant. Acele nopti cu luna plina au apus in zorii zilei. Licuricii s-au ascuns in stropii de roua ai diminetii, stingandu-se incet. Linistea s-a scurs in abisul zgomotelor de masini pline de praful greu al deziluziilor.
Oamenii ies grabiti din case lor vechi si obosite si pleaca spre locurile de munca. Aceleasi personaje, aceiasi mimica, aceiasi actiune, acte diferite…
Oamenii fac aceleasi lucruri zi de zi, ora de ora, pana uita scopul pentru care le fac.
Sunt plictisiti de ce-i inconjoara, nu mai stiu sa guste din fructul libertatii. Sunt doar niste roboti monitorizati de cineva dintr-o firma de salubrizare.
Se pierd in noianul de multime, doar niste papusi imbricate in negru, ce merg spre a-si inmormanta visele, spre a se pierde de ei insisi.
Toti sunt diferiti, dar totusi sunt la fel. Merg pe sub pamant ca niste gandaci, insetati de ce? De nimic… Se uita in jur speriati ca cineva le-ar putea fura geamantanul in care isi ascund viata. Dar nu isi dau seama ca se pierd cu fiecare clipa care trece in lumina orbitoare a zilei.
La radio se aud aceleasi cantece, cu aceleasi versuri banale, in care se vorbeste de aceea iubire pe care nu o mai simte nimeni, ce a devenit un arhaism in vocabularul sufletului.
Niste pusti se joaca in spatele blocurilor acelea gri si posomorate. Ei nu au aflat inca de hainele negre si nici de geamantanul acela. Ei nu si-au pierdut zambetul… ei nici macar nu stiu ca de fapt sunt niste roboti, dar carora inca nu li s-a implantat acel cip de control al mintii. Dar nu mai au destul timp… nu mai au destule nopti. Or sa creasca si or sa joace aceasi piesa de teatru, cu aceasi actiune, insa cu alte acte si poate la teatre diferite.
Zilele se scurg incet, iar oamenii isi arunca sufletul intr-o cutie vopsita in roz prin care razele lunii nu pot patrunde. O ingroapa adanc intr-un pod printre amintiri prafuite, si o lasa acolo. Si uita de ea… si nu ii mai pasa… isi mai amintesc doar cand imbatranesc si isi dau seama cat au gresit lasand-o acolo. Urca repede in pod si o dezgroapa, cutia e insa acum gri, la fel ca si rutina in care traieste el… bietul muritor. Papusa aceea care odata era imbracata in negru ramane in podul sau cu amintiri… si le ia pe fiecare in parte si le studiaza la fel ca un arheolog ce tocmai a descoperit o civilizatie de mult pierduta, apoi se duce la dulap si isi ia hainele mov si iese in orasul prafuit pictat in gri.
Si omul e trist. E trist pentru ca a realizat ca s-a pierdut in zilele gri si ca nu a stiut sa se bucure de lumina lunii. Nu a stiut sa priveasca cerul instelat, nu a stiut sa asculte greierii, nu a stiut sa respire aerul curat al noptii si mai ales, a uitat sa mai viseze sub clar de luna.
Dar omul e doar o papusa imbracata in negru, un robot controlat de o firma de salubrizare, un actor care joaca aceiasi piesa.
Iar visul unei nopti de vara se pierde iar in zorii zilei. Doar un pusti sta in spatele blocului si se joaca cu un licurici…
Tu omule care citesti… ti-ai aranjat pe umeras hainele negre?
