Angel without wings...

Oh my sweet angel…

Your wings are broken,

You can’t fly anymore.

You can’t rise above this…

You still fall on the ground.

You are tired of this…

And you still hope that one day

You will be ok again.

But you know…

That day will never come

There is no nightmare that could help you.

There is no hope in your tears

There is just pain and suffering…

Cry sweet angel, cry

Your tears are turning to ice

Your heart is turning to stone

Because now, you have no soul…

Ei...

Cum indraznesc ei sa imi spuna sa nu plang
Daca ei mi-au provocat lacrimile?
Cum indraznesc ei sa imi spuna ce sa fac
Daca nici ei nu isi pot controla propria viata?
Cum vor ei sa ma faca sa mor,
Daca eu nu mai traiesc demult?
Cum vor ei sa ma readuca la viata,
Daca eu nu mai am inima?
De ce vor ei sa ma uite,
Daca nici macar nu ma cunosc?
De ce vor ei sa ma schimbe,
Daca si ei au ramas aceeasi?
De ce vor oare sa tac,
Daca eu sunt muta?

Deziluzii...

Pierdut in intuneric,
Cu sufletul plin de ura,
Cu inima sfasiata de durere,
Incerc sa-mi gasesc destinul,
Incerc sa-l readuc la viata.
Sunt prea tanar sa mor, Sunt prea tanar sa fug,
Sunt prea tanar sa ma dau batut.
Fum…
In camera goala,
Cu ferestrele inchise privesc spre cer
Spre o noua cale de scapare
Vid…
Inchis in golul ce ma inconjoara
Ma pierd in cuvinte spuse fara rost,
Ma ciocnesc de propozitii fara inteles,
Ma confront cu mine,
Ma pierd in lacrimi…
Si speranta…

Renastere...

Pierduta in muzica…
Pierduta in sunete…
Chitara imi gadila timpanul,
Pianul imi acopera trupul cu note calde,
Vioara imi atinge usor inima,
Tobele ma trezesc din somnul adanc,
Readucandu-ma la viata…
Renasc din note,
Ca din cenusa…
Ma pierd in lacrimi,
Gadilata de muzica…
Imi refac destinul
In ritm de samba,
Sufar cu ajutorul unei balade…
Ma bucur… ascult punk…
Si iubesc cu HIM

Alice...

Noaptea îşi lăsa uşor mantaua neagră de catifea peste întinderea câmpiei. O linişte muribundă se lăsase în împrejurimi, iar pe cer, la apus încă se mai întrezărea o fâşie roşiatică, parcă de sânge, care într-un fel ar fi prevestit că ceva rău se va întampla, dar nu era nimeni care să observe asta, doar ea…
Picioarele-i albe şi goale păşeau repede peste iarba de smarald a câmpiei. Spinii îi intraseră adânc în picioare, făcându-i răni adânci ce acum sângerau. Rochia-i alba şi lungă i se rupsese într-o parte, dezvelindu-i delicat piciorul alb si lung al fetei. Pe coapsă ea avea un tatuaj în care era reprezentat simbolul focului.
Degetele sale subţiri se continuau cu nişte unghii lungi vopsite cu negru menite parcă pentru a sfâşia pe cineva. Însă ea nu ar fi făcut niciodată asta, trăsăturile feţei sale erau prea blânde şi nu dezvăluiau nici măcar o fărâmă de cruzime.
Avea niste buze cărnoase şi roşii, iar atunci când zâmbea dezvaluia un şir de dinţi albi şi perfecţi. Părul ce i se revărsa pe spate era blond ca şi spicele de grâu. Avea nişte ochi mari şi albaştri, cu gene lungi din care lacrimile nu încetau să curgă pe obrazul alb. Fugea de o jumătate de oră şi încă nu ştia de ce. Dar simţea, simţea cum se apropie, cum o vânează, cum vrea să îi fure şi ultima picătură de viaţa din ea.
Pădurea era aproape. Ştia că acolo o să fie in siguranţă. Stia că nimeni nu mai avea permisiunea să intre în acea pădure, doar ea... Ştia asta pentru că aparţinea de acel loc.
Se întreba cine o urmărea, sau mai bine zis, ce? Şi mai ales... de ce în această zi? Acum... când se împlinesc treisprezece ani...
Deşi avea cincisprezece ani când s-a petrecut totul şi trecuse atâta vreme evenimentele îi rămaseră întipărite în minte asemeni unui tatuaj. Simţea şi acum frica ce îi cobora pe şira spinării la fel ca şi în acea noapte, în acea blestemată noapte. Era solstiţiul de iarnă şi ea urma să fie iniţiată în tainele vrăjitoriei. Ea era elementul foc, urmând să continue tradiţia familiei ei, aceea de preoteasă a pădurii, una dintre cele patru.
Cu ea mai erau încă trei fete, fiecare reprezentând încă un element: pământ, aer şi apă. Preotesele cele mari nu veniseră încă ceea ce o făcea pe fată să fie neliniştită, parcă simţind pericolul ce urma să se apropie. Dar îşi goni repede gândurile negre continuându-şi vorba cu fetele care ardeau de nerăbdare să fie iniţiate. Erau undeva în afara pădurii pe care urmau să o protejeze, iar aceasta, la rândul ei, să le ofere protecţie.
Seara se lăsa încet, aşa că fetele aprinseseră un foc la care încercau să îşi încălzească corpul fragil, încă neatins de neiertătorul timp. Soarele dispăruse de ceva timp de pe cer, lăsând la orizont o dâră parcă de sânge, ceea ce o neliniştea pe fată. Învăţase de la bunica sa, care fusese tot preoteasă, multe semne care puteau prevesti viitorul, iar acesta nu era deloc unul bun…
Deodată, vântul, care adiase încet până atunci, îşi revărsă furia asupra focului şi îl stinse. Fetele se ridicară speriate de vijelia ce cuprinsese întreaga pădure. Norii acoperiră în totalitate cerul, lăsând doar acea dâră de sânge de la orizont să se întrevadă. Fulgerele începură să spintece cerul, iar liniştea aceea de până atunci se rupse la primul tunet ce zguduii pământul. Din cauza acelui cutremur, pământul începu să se despice, parcă vrând să înghită tot ce era în jur. Fata încercă să fugă spre pădure cu celelalte, dar observă că nu erau singure. De undeva din umbra nopţii se zărea o siluetă de bărbat. Pletele sale lungi păreau nişte şerpi în bătaia puternică a vântului.
Fata simţi cum frica îi pune stăpânire pe trup, făcând-o să rămână paralizată în faţa celui ce îşi revărsa mânia asupra lor. Cerul mai fu străpuns de încă un fulger, timp în care fata avu prilejul să îi vadă trăsăturile feţei. Bărbatul acela nu era un bărbat, nu era om. Ştiu asta îndată ce îi văzu colţii lungi ce îşi făceau loc printre buzele subţiri. Părea mort, dar sclipirea din ochii săi negri îl făceau mai viu decât orice fiinţa de pe pământ. În ei se oglindeau în acelaşi timp ura, dorinţa de razbunare şi cruzimea de care avea să dea dovadă…
Creatura rămase nemişcată timp de câteva secunde, moment în care le studie din depărtare pe fete. Dădu din cap mulţumit ca şi cum şi-ar fi găsit prada ideală. Făcu apoi un pas spre fete, dar se opri, privind mai cu atenţie spre elementul foc. O privi în detaliu afişând apoi un zâmbet de satisfacţie. Însă porni spre celelalte fete care erau acum paralizate. Oricât de mult încercau să se mişte, picioarele lor şi întregul corp erau încleştate. Fiara se apropie de ele, iar dintr-o mişcare le smulse acestora inima din piept.
Asistând la sângeroasa scenă, fata ce mai rămăsese în viaţa începu să plângă. Lacrimile îi căzură pe una din mâini, iar căldura acestora îi dezgheţa braţul drept pe care începu să îl mişte, deşi restul corpului era încă paralizat. Văzu apoi cum fiara se repezi asupra ei. Dintr-un impuls fata încercă să se apere, înpingandu-i fiarei faţa… Atunci auzi un urlet de durere din partea creaturii al cărei obraz drept îi arsese, acesta retrăgându-se câtiva paşi. Puterea sa asupra fetei pieri, iar aceasta fugi spre pădure, privind din când în când în spate cu coada ochiului, văzând cum fiara se zbătea în agonie. După câteva momente, acesta porni iar sprea ea, dar când să o prindă din urmă, fata intrase deja în pădure, răsuflând uşurată deoarece ştia că pădurea nu îi va permite acelei bestii să intre… Se lăsă uşor să cadă pe pământ, răsuflând uşurată pentru că a scăpat, dar în acelaşi timp având în minte sângeroasa scenă la care asistase… Asta era tot ce îşi mai amintea din acea seară…
Dar gândurile îi fugiră repede, pentru că auzi ceva în spatele ei. Şi simţi, simţi aceeaşi răsuflare grea, ca şi acum treisprezece ani. Acea respiraţie pe care nu a putut-o uita niciodată, pe care o visa în fiecare noapte, împreună cu acei ochi diabolici şi acei dinţi lungi de vampir. Coşmaruri...
Dar realiza... Fugea în zadar. Fiara era lângă ea şi nu mai avea scăpare, însă acea fărâmă de speranţă îi rămăsese încă în gând. Poate va scăpa şi de data asta, poate va avea noroc, poate va fi din nou protejată...
Începu să alerge din ce în ce mai tare având în minte doar pădurea din faţa ei şi dorinţa mare de viaţa. Da!... mai are doar o sută de metri şi va fi în siguranţă...
Însă ceva o prinse de mână şi o opri din fugă. Inima îi bătea cu putere, dar corpul ei nu mai avea posibilitatea să se mişte... Era paralizată. Privi fiara în ochi şi se cutremură. Avea faţa albă, iar în jurul ochilor săi avea cearcăne puternic conturate, ca şi cum acea bestie nu mai dormise de mult, iar pe jumătate din faţa avea o cicatrice adâncă, făcută parcă de foc. Părul său negru şi lung se revărsa peste umerii laţi şi în jurul gâtului său, la fel de alb ca şi faţa. Buzele sale erau vineţi, ca de mort, în contrast cu dinţii albi ce îi ieşau din gură. Dar ceea ce o înfiorease pe fata cel mai mult erau ochii. Acei ochi negri, pătrunzători., atât de pătrunzători încât fata îi simţea parcă sfâşiindu-i inima. Privirea îi era la fel de seacă precum a unui animal fără suflet… De fapt asta şi era… acea creatură nu putea fi om…
Deşi ştia că nu va mai avea nicio cale de scăpare, fata vru să ceară îndurare, dar buzele şi dinţii îi erau încleştate. Încercă să se mişte, dar fără niciun rezultat. Fiara pusese stăpânire pe corpul ei şi nu mai avea scăpare.
Creatura o îmbrăţişă şi o sărută. Cu fiecare secundă care trecea, ultimele rămăşiţe de viaţă din corpul fetei piereau... şi se stingea încet, ca şi o făclie ce rămâne fără aer. Simţea cum pământul se învârte în jurul ei şi cum îşi poate mişca iar braţele, dar era prea târziu. Era deja sleită de puteri pentru a mai putea riposta împotriva animalului care acum parcă o săruta mai cu pasiune. Simţi cum corpul i se încălzeşte şi se răceşte iar, încet… pierirea sa sosind mai curând decât s-ar fi aşteptat.
Cu ultimul strop de viaţă, fata privi cerul. Era încă noapte, iar stelele străluceau pe mantaua neagră a cerului... şi o stea căzu...
Zorii zilei se revărsau peste împrejurimi... se anunţa o vreme caldă pentru acea perioadă. La marginea unei păduri izolate, zăcea un trup de fată... Pe pielea sa albă se depuseseră stropi de rouă...
Alice stătea întinsă pe pământ cu faţa în sus, parcă privind spre cer, în ochii ei seci încă zărindu-se acea mică stea care căzuse în acea blestemată noapte...